Deja mi-e dor.

Mi-e dor de mare. Mi-e dor de valurile ei. Mi-e dor de imbratisarile ei neconditionate. Mi-e dor sa imi lipesc trupul de nisipul fin. Mi-e dor de briza. Mi-e dor de sunetul valurior sparte. Mi-e dor de mirosul de apa sarata. Mi-e dor de infinit. Mi-e dor de imbratisarile pline de pasiune si dragoste de pe malul marii. Mi-e dor chiar si de momentele in care stateam singura pe plaja. Momentele in care priveam si nu ma mai saturam. Momentele de lene absoluta in care stateam pe o plaja pustie si priveam valurile. Valurile care imi erau prietene, ne potriveam. Si ele erau lenese si se spargeau abia abia. Parca le era frica sa strice tacerea acelor nopti. Mi-e dor de momentele in care eram invadata de placerea de a avea razele lunii pe obrajii mei. Mi-e dor sa vad puzderia de stele si sa ma simt trezita de urletul pescarusilor. Mi-e dor de cuvintele calde pe care numai marea mi le poate adresa. Mi-e dor de acel zambet, zambet de fericire pe care il pot avea doar din cauza ta. Mi-e dor sa vad cum mi se risipesc urmele pasilor pe nisip. Cum marea spala tot in urma mea. Imi place, pentru ca numai ea poate face asta. Asa, nimeni nu isi poate da seama ca am trecut pe acolo. E ca si cum ar fi complicea mea. Noaptea trece pe nesimtite si.. undeva.. departe, soarele timid incepe sa isi faca aparitia. Parca ii e frica sa nu strce vraja noptii. La un momentdat, am crezut ca a fost un vis.. dar nu, a fost doar o noapte de vis. Doar eu si marea.